În sînul venelor pãmîntului,
Cad în hãul de sub care,
Foc ascuns sub încuietoare;
Focul viu, mereu nestins,
Strãpunge trupul chinului
Arzînd Gemma tãinuitã
Tintuind în vîrf de spadã
Sã despartã despãrtitul,
Sã înnoade înnãditul.
În ochi de ape subterane
Picurînd sclipirea,
Rostogolesc cristale
Din roua lacrimilor ascunse.
Cap, vas cu gînduri neînsemnate,
În clocot prinde sã se spargã
Si împrãstie înflãcãrate
Scîntei de-nsufletire amarã.
Din sudoarea fruntii lor
Întru schimbare sã se iveascã
Strop de apa cristalinã...
Sã-ntoarcã mãiestritul, cristal din apã
De fãpturã pãmînteascã.
Deasupra adîncului în nechemare,
Duh purtat peste înflãcãrate
Ape întunecate,
Sã se coboare si sã-nconjoare
În chip neobisnuit pe om,
Cît mai adînc crestînd
Pînã-n lipsa de înfãtisare.
